Monstrul

01Sep10

Azi dimineata, am sarit in metrou pe unul dintre scaunele libere. Ancorata in lectura fluturasului cu promotii la unghii false si impachetari 90% garantate, din mana. Citind laborios promisiunile desarte, m-am asezat fara sa ma uit in stanga sau in dreapta. Convinsa ca acel loc era pastrat pentru mine, pentru cele cateva ore bune de chin pe care le-am indurat de dimineata, in misticul transfer de „ultime-lucruri” dintr-o garsoniera intr-alta. Un profil cunoscut in dreapta.

Destul de cunoscut incat sa-mi dau seama ca m-am asezat langa omul care mi-a zis pentru prima oara „Nu vrei sa lucrezi pentru un ziar?”, la telefon. M-ai transformat intr-un monstru, i-as zice acum. As rade apoi, dar un gram de adevar tot ar exista. Legaturile dintre noi s-au mentinut foarte putin timp dupa ce am intrat in paine. Dar mi-a ramas viu momentul in care ma plangeam la telefon lui, ca hartiuta de „Tagma” a mea nu mai are fonduri sa fie trasa la xerox.

Ca sa revin, m-am gandit ca poate nu ma recunoste, drept pentru care m-am cufundat intr-o tacere prosteasca, privind retoric la bucata de pexiglas din fata. Nu mi-am miscat o mana, o privire, n-am schitat niciun zambet, m-a impietrit gandul ca cineva m-a ascultat in tot timpul asta si a crezut in mine. Fara sa stie nimic mai mult decat ca vreau sa le vorbesc mai departe celor din jur. Tin minte replica asta, i-am dat-o de multe ori, mancam poate c**** de tot atatea ori. Oricat de puerila ar fi, replica asta m-a alimentat pana acum cu sentimente fata de jobul asta de level hieroglific.

Omul si-a terminat cartea, a coborat la aceeasi statie ca si mine. Habar n-avea cine sunt. Unul a luat-o intr-o directie, celalalt, intr-alta. Si n-a fost singurul „orb” care a zis ca merit o sansa. De la unu, tocmai ce-am terminat de numarat patru monstrii pe degete. Dar cum era, impreuna putem fi niste monstrii simpatici! Sau cum?